a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creşterea ofertei la bunul produs în cadrul ramurii, şi în mod firesc, scăderea preţului de vînzare. Venitul mediu, ca şi venitul margina ale fiecărei firme va scădea, deoarece vînzările se vor face la noile preţuri;
b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de producţie, utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiţii, preţul factorilor va creşte şi deci, în mod corespunzător, va creşte şi costul total al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecărei firme, aşa că intrarea noilor firme atrase de mărimea profitului economic va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiţii, motivaţia pentru noile firme de a produce bunul respectiv va dispărea, dar numai atunci cînd profitul economic al fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero.
În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare pînă ce profitul economic va scădea la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine profitul normal. În acest caz, firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţînd printr-o astfel de acţiune, atît costul cît şi venitul, dar în sens invers decît am văzut mai sus. Deci, pentru fiecare firmă venitul va creşte din cauza reducerii ofertei şi, pe această bază, a creşterii preţului de vînzare, şi costul va scădea deoarece cererea de factori va descreşte şi implicit se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care vor rămîne în ramură va creşte şi firmele vor continua să existe pînă ce profitul total al fiecărei firme se egalează cu profitul normal (fig. nr.3).
Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal; profitul supernormal este zero şi costul mediu egalează venitul mediu.
În fig.3 graficul c, sunt ilustrate curbele costului şi venitului pentru fiecare firmă, atunci cînd piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în perioada lungă. În această situaţie, reţinem trei condiţii:
a) Fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost pesibil ei. Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu în perioada lungă;
b) Fiecare firmă îşi maximizează profitul economic producînd o producţie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;
c) Profitul supernormal este zero, nu există tendinţa firmelor de a intra şi a ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal cu venitul mediu. În plus, pentru o firmă perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal.
Aceste trei supoziţii reflectă faptul că, în condiţiile în care piaţa perfectă este în echilibru pe termen lung, costul mediu va fi egal sau este, cu costul marginal, pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scăzut punct al curbei costului mediu. Această egalitate, vezi şi graficul c din fig.3, pune în evidenţă producţia, volumul acesteia la care costul mediu este minim, şi deci, profitul este maxim.
Importanţa reducerii costurilor pentru fiecare firmă numai trebuie dovedită. Cert este că prin reducerea costurilor, fiecare firmă – dacă celelalte condiţii nu se modifică – îşi sporeşte veniturile şi, prin aceasta, gradul de profitabilitate. În acelaşi timp, prin reducerea costurilor, se înregistrează, nu numai la nivel de firmă, ci şi la nivel de societate, o economisire a resurselor care au în condiţiile contemporane, caracter de resurse limitate, realizîndu-se astfel o folosire raţională a acestora, paralel cu dezvoltarea altor activităţi care pot consuma resursele economisite. Dacă avem în vedere interesul strict limitat al firmei, reducerea costurilor înseamnă creşterea gradului de competitivitate a produselor şi posibilitatea de a intra în competiţie cu un atu deosebit de important, ceea ce nu poate decît să asigure succesul în afacerile firmei.
Pe scurt, factorii principali care determină acţiunile de reducere a costului sunt următorii:
1. Valorificarea mai bună a factorilor de producţie, ceea ce duce la economii şi, implicit, la creşterea veniturilor dacă preţul de vînzare nu se modifică. Creşterea veniturilor firmei şi deci şi a profitului permite majorarea fondurilor destinate dezvoltării, introducerea noului, creşterea competitivităţii produselor;
2. Caracterul limitat al resurselor, ceea ce implică creşterea raţionalităţii şi responsabilităţii în utilizarea acestora. Acest factor îngreunează accesul firmei la resurse, fapt ce o determină să acţioneze, în primul rînd, în direcţia reducerii consumului intern de factori de producţie;
3. Necesitatea creşterii rentabilităţii, respectiv a eficienţei activităţii firmei, reflectată în mărimea profitului.
Raportul cost – preţ – rentabilitate pune în evidenţă faptul că la preţuri constante, rentabilitatea firmei creşte prin micşorarea costului. În plus, reducerea costului constituie baza şi pentru reducerea preţurilor de vînzare, deci, pentru asigurarea unei competitivităţi ridicate prin preţ a produselor firmei. Înţelegem cum costul şi dinamica lui constituie un element esenţial în strategia concurenţială a oricărei firme şi un element esenţial în cadrul succesului de afaceri al firmei.
Pornind de la aceste considerente, toate firmele, toţi agenţii economici sunt interesaţi în a găsi căi şi mijloace de acţiune în vederea reducerii costurilor. Desigur, aceste căi şi mijloace diferă de la firmă la firmă, corespunzător particularităţilor specifice fiecărei firme, pornind de la procesul de producţie şi terminînd cu modul de conducere, sau de concepere a conducerii firmei. Totuşi, indiferent de particularităţile locale, se desprind o serie de căi de acţiune în direcţia reducerii costurilor care au un caracter general, deci se pot aplica în cadrul tuturor firmelor. Aceste căi vizează raţionalizarea consumului factorilor de producţie şi a cheltuielilor legate de funcţionarea firmei. Aceste căi se pot grupa astfel:
a) Căi de reducere a cheltuielilor materiale, deci de reducere a consumului factorilor materiali pe unitatea de produs, ce vizează reducerea consumurilor specifice de materie primă, materiale, energie (îmbunătăţirea normării, perfecţionarea tehnologiilor, reducerea pierderilor în operaţii de manipulare, transport ş.a.), aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. de calitate şi, în mod ritmic corespunzător necesităţilor productive, refolosirea materialelor recuperabile, utilizarea la un nivel ridicat a capitalului fix etc.;
b) Căi de reducere a cheltuielelor ocazionate de factorul muncă, ce au în vedere o normare ştiinţifică a muncii şi stabilirea cu mare răspundere a necesarului de salariaţi pe categorii de pregătire, vîrstă ş.a., folosirea unor metode moderne de pregătire şi perfecţionare a acestora, creşterea productivităţii muncii;
c) Căi de reducere a aşa – numitelor cheltuieli administrative, ce au în vedere raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei, reducerea unor cheltuieli generate de deficienţe în conducere, (amenzi, penalizări, locaţii), raţionalizarea cheltuielilor legate de paza şi securitatea firmei, protocol, poştă, telefon, telegraf ş.a.
Desigur, aceste căi generale se vor particulariza în acţiuni concrete în cadrul fiecărei firme, corespunzător condiţiile specifice acestora şi concepţiei de absamblu a conducerii firmei asupra costului. La aceste căi se mai adaugă acelea care sunt particulare la un moment dat fiecărei firme. De menţionat că nu există firmă, într-o economie liberă, care să nu urmărească cu mare atenţie costul şi care să nu acţioneze cu toată forţa în direcţia micşorării acestuia.
Problema profitului în condiţiile pieţei imperfecte vizează numai strategiile alese în cadrul diferitelor forme ale unei asemenea pieţe pentru maximizarea profitului. Natura şi conţinutul lui rămîn aceleaşi ca în cazul pieţei perfecte, de asemenea, elementele lui structurale nu se modifică
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
