Elementele care definesc resursele fiscale şi pe baza cărora se realizează aşezarea şi perceperea acestora sunt:
1. Subiectul impunerii (debitorul). Este persoana fizică sau juridică care, potrivit normelor legale, are obligaţia de a plăti un impozit sau o taxă, la termenele şi în cuantumul prevăzut de lege. Alte obligaţii ale debitorului sunt: de înregistrare fiscală, de declarare a bunurilor şi veniturilor proprii, de ţinere a evidenţelor contabile. În general, subiectul impunerii este şi plătitorul impozitului datorat. Persoana salariată are calitatea de subiect al impunerii, iar cea de plătitor îi revine societăţii comerciale sau instituţiei publice.
2. Obiectul (materia) impozabil(ă) reprezintă bunurile sau veniturile pentru care se datorează impozite sau taxe. Obiectul impozabil poate îmbrăca forme diferite:
– în cazul veniturilor: salariu, profit, venituri liber-profesionişti etc.
– în cazul bunurilor: clădiri, terenuri, mijloace de transport.
3. Cota (tariful) de impunere reprezintă elementul cu ajutorul căruia se determină cuantumul bănesc al resurselor fiscale datorate de contribuabili. Cota de impunere poate avea formă procentuală sau în sumă fixă. Cota fixă reprezintă o sumă determinată, prestabilită, pentru întreg obiectul impunerii sau pe tranşe ale acestuia. Cota procentuală de impunere se foloseşte atunci când obiectul impozitării este valoarea bănească a unui bun sau venitul realizat de către contribuabil. Cota procentuală poate fi proporţională, progresivă sau regresivă în raport cu baza de impozitare.
4. În legătură cu evaluarea materiei impozabile este necesar să identificăm ca element definitoriu al resurselor fiscale – unitatea de evaluare.
În practică, stabilirea valorii obiectului impozabil (evaluarea) se poate realiza forfetar (agentul de impunere stabileşte împreună cu plătitorul mărimea aproximativă a materiei impozabile), administrativ (evaluarea se realizează de către agentul fiscal, unilateral, pe baza datelor pe care le deţine) sau pe baza declaraţiei contribuabilului.