În timpul Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) – prima întâlnire între Stalin, Churchill şi Roosevelt – conducătorul sovietic şi-a reafirmat puternic revendicările teritoriale asupra Poloniei. Foreign Office a admis necesitatea concesiilor (la est de linia Curzon), care corespundeau avantajelor obţinute prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Roosevelt, la rându-i, a aprobat tacit acest aranjament, dar a refuzat să se angajeze, de teama reacţiilor negative din Congres. Principalul său obiectiv la Teheran era sa obţină încrederea lui Stalin pentru a menţine coeziunea “marii alianţe”, pentru a obţine sprijinul acestuia în organizarea postbelică a lumii, pentru instaurarea unui nou mecanism al securităţii colective. Într-o lungă scrisoare, datată 29 ianuarie 1944, William Bullitt, fost ambasador american la Moscova între 1933 şi 1936, lansa un avertisment preşedintelui: “Stalin nu este convertit la idealurile Cartei Atlanticului nu a abandonat proiectele sale revoluţionare, obiectivele politice şi teritoriale nu au fost schimbate… El se va strădui să anexeze Basarabia, Bucovina de Nord, o parte nedefinită din Polonia Orientală şi Ţările Baltice… Când va putea, va instala un guvern sovietic în România, Bulgaria, Polonia şi Germania.”. Bullitt prevedea că “partizanii” comunişti din Iugoslavia vor pune în mişcare un guvern de tip sovietic şi că Eduard Beneş va face jocul lui Stalin … “Nu există decât un singur mijloc de a împiedica Armata Roşie să traverseze Europa: asigurarea ca armatele americane şi britanice să elibereze Europa Orientală înaintea sovieticilor” .
La 6 iunie, armatele anglo-saxone comandate de generalul Dwight Eisenhower debarcau în Normandia. Armatele sovietice avansau în Polonia şi în Balcani. Stalin nu avea nici un motiv să abandoneze către sfârşitul războiului exigenţele teritoriale pe care le formulase în 1941, atunci când armatele Reich-ului erau la câţiva kilometri de Moscova. Armata poloneză de interior a generalului polonez Tadeusz Bor-Kamarowski (guvernul polonez de la Londra) a dorit să participe la eliberarea teritoriilor poloneze răsăritene. A fost refuzată. Sovieticii deja formaseră armata lor poloneză; tot acum, ei au recunoscut, de facto, Comitetul Polonez de Eliberare Naţională, condus de Boleslaw Bierut.
Deoarece Armata Roşie sosise la porţile Varşoviei, guvernul polonez din exil şi Armata de Interior au decis să declanşeze insurecţia în Varşovia, în speranţa eliberării oraşului înainte de venirea sovieticilor. Insurecţia s-a transformat într-o tragedie. Naziştii au înăbuşit-o, ruşii nu s-au implicat, în pofida solicitărilor exprese ale lui Churchill şi Roosevelt.
W. Churchill a decis, în octombrie 1944, să meargă la Moscova, să discute cu Stalin problema poloneză. (Şeful guvernului polonez din exil, Stanislaw Mikolajczyk, a participat la negocieri.) Nu s-au realizat progrese, deoarece guvernul polonez nu a acceptat linia Curzon şi colaborarea cu guvernul pro-sovietic instalat de Stalin la Lublin.
În timpul acestor discuţii, Churchill i-a propus lui Stalin faimosul “acord de procente”, care repartiza în termeni aritmetici influenţa Rusiei Sovietice şi a aliaţilor occidentali în regiunea balcanică şi în Ungaria. Churchill a relatat apoi, în Memorii, propunerile pe care le-a făcut lui Stalin: “Armatele voastre se găsesc în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi în aceste ţări. Vom evita să ne ciocnim pentru chestiuni care nu au valoare de sancţiuni. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce ziceţi Dv. de o predominanţă de 90% în România pentru Dv., de o predominanţă de 90% în Grecia pentru noi şi de o egalitate de 50/50% în Iugoslavia… În timp ce se traduceau cuvintele mele, eu scriam pe o foaie de hârtie: România : Rusia = 90%, altele = 10%; Grecia : Marea Britanie (în acord cu SUA) = 90%; Rusia = 10%; Iugoslavia = 50-50%; Bulgaria : Rusia = 75%, alţii = 25%. Eu am pus hârtia în faţa lui Stalin, căruia i s-a tradus. El s-a oprit un timp lung. Apoi a luat creionul său albastru, a trasat o linie groasă în semn de aprobare şi ne-a înapoiat-o” .
Acordul era valabil pe durata ostilităţilor contra Reich-ului – pretinde Churchill, care este însă suficient de realist în Memorii pentru a-i consemna consecinţele nefaste. El se disculpă cu argumente puerile de tipul scuzelor că nu a putut prevedea, cu certitudine, brutalitatea represiunii sovietice. Mai este adevărat că el nu a asociat cabinetul britanic acestor nefaste procente şi că americanii nu au fost consultaţi .
A urmat Conferinţa de la Yalta (4 februarie 1945). Stalin a acceptat proiectul de organizare a ONU, susţinut cu ardoare de Roosevelt şi de secretarul său de stat, Edward Stettinius. În contrapartidă, pentru implicarea împotriva Japoniei, sovieticii au solicitat şi obţinut acceptul anglo-american pentru ocuparea insulelor Kurile şi a părţii septentrionale a insulelor Sahalin, dreptul de control asupra căilor ferate din Manciuria, bazele navale de la Dairen şi Port Arthur. Tot la Yalta s-au acceptat dezmembrarea Germaniei şi linia Curzon, pentru graniţele orientale ale Poloniei. Cât priveşte regimul politic în aceasta ţară lucrurile rămâneau neclare. Aliaţii au preferat o soluţie improvizată, dându-şi acordul pentru formarea – din comunişti pro-sovietici şi reprezentanţi din exil – a guvernului polonez provizoriu de unitate naţională.
Franklin D. Roosevelt a murit la 12 aprilie 1945. Harry Truman, noul preşedinte, avea cunoştinţe limitate în domeniul afacerilor internaţionale. Lipsa de experienţă în afacerile străine l-a obligat să ţină seama de sfaturile consilierilor – care aveau păreri împărţite în legătură cu atitudinea faţă de URSS – şi de aici consecinţe negative care au generat o confuzie prelungită în definirea politicii externe americane.
În perspectivă strategică, URSS lăsa impresia că ar dispune de o putere enormă, răspândită pe o mare parte a masei continentale eurasiatică. Era vorba, însă, de un colos cu picioare de lut. Stalin declara la Potsdam că Armata Roşie a pierdut 6 milioane de oameni. Istoricii evocă cifre mult mai consistente, 8-9 milioane de soldaţi, inclusiv cei din lagărele germane. Populaţia civilă a suferit de asemenea foarte mult – 26-27 milioane de morţi.
Pe lângă faptul ca URSS era rămasă în urmă din punct de vedere economic şi social, partea occidentală, în particular Bielorusia şi Ucraina, a fost pur şi simplu devastată de război: au fost distruse 1.710 oraşe, 70.000 de sate, 32.000 de întreprinderi industriale, 65.000 km de căi ferate au fost scoase din uz, 100.000 de colhozuri şi sovhozuri au fost desfiinţate.
În acelaşi timp, SUA era, în fapt, prima putere economică a lumii, cu un avans considerabil faţă de alte ţări industrializate, în particular faţă de URSS. Aproape 1/2 din produsele fabricate în lume purtau marca “made în USA”. În 1945, SUA dispunea de o mare parte din rezervele de aur ale planetei. În cursul anilor 1940-1944, PNB american a crescut cu 15% pe an. Puterea militară americană era considerabilă. În momentul capitulării Germaniei, forţele militare ale SUA erau de circa 8.300.000 de oameni, din care 69 divizii în Europa şi 26 în Asia şi Pacific. Marina lor militară şi comercială era fără egal şi aviaţia militară le conferea supremaţia aeriană. Americanii descoperiseră bomba atomică. SUA se bucura în mod egal de un mare prestigiu ideologic şi politic. Preşedintele Roosevelt era omul “New Deal”-ului. Principiile liberale care au fost propagate contra forţelor Axei erau înscrise în Charta Naţiunilor Unite.
În perspectivă americană, ordinea politică de după război trebuia să permită restaurarea liberalismului economic. Instituţiile create la Bretton Woods în 1944, sub egida SUA şi Marii Britanii, erau chemate să asigure o nouă ordine economică internaţională, care să fie favorabilă expansiunii comerţului, creşterii economice.
Acest proiect ideologic şi politic – similar liberalismului Marii Britanii în secolul al XIX-lea – era chemat să asigure expansiunea SUA. La 5 iulie 1945, Congresul a autorizat preşedintele să conducă negocierile comerciale putând implica importante reduceri de tarife care protejau economia americană. Guvernul american dorea, în contrapartidă, ca Marea Britanie să demanteleze sistemul protecţiei imperiale conform angajamentelor luate, acceptând pręt-bail-ul din 1942. Articolul 7 prevedea eliminarea tuturor formelor de tratament discriminatoriu în comerţul internaţional, reducerea tarifelor şi a altor forme de bariere vamale.
Această retorică universalistă de inspiraţie liberală avea, însă, limite. Dacă conducătorii americani se opuneau decupajului societăţii internaţionale în sfere de influenţă, apărarea intereselor lor i-a angajat într-o politică diferită. La Washington, mediile militare, cele ale marinei în particular, voiau să restabilească reţeaua de baze în Pacific şi Atlantic, pentru a asigura apărarea avansată a Statelor Unite. (Guvernul american menţinea controlul în numeroase insule japoneze şi era gata să negocieze baze militare cu Marea Britanie, Portugalia şi Islanda.)
Aceste baze ar fi putut fi folosite, în mod egal, pentru funcţionarea şi dezvoltarea aviaţiei civile şi marinei comerciale americane, dezvoltare care ar fi contribuit la hegemonia economică a SUA în lume. Americanii asociau respectul principiilor Naţiunilor Unite exigenţelor securităţii americane. În ultima analiză, explicau concluziile unui memorandum al Statului-Major inter-arme (Joint Chiefs of Staff), factorul militar cel mai important pentru securitatea lumii este securitatea militară absolută a Statelor Unite .
În 1945, Marea Britanie exercita o influenţă decisivă asupra evoluţiei vieţii internaţionale. Elitele sale guvernamentale nu lăsau să se creadă nici o clipă că nu jucau un rol de prim-plan în reglementarea păcii şi în orientarea politicii mondiale. Din cele trei puteri victorioase, Marea Britanie era singura dirijată de un guvern şi o administraţie obişnuite să gândească relaţiile internaţionale în perspectiva globală. Foreign Office era o maşină bine rodată, dispunea de diplomaţi şi experţi de talent care puteau să arunce asupra lumii priviri avizate printr-o lungă experienţă politică. Mulţi dintre ei însă, din raţiuni asupra cărora istoriografia încă mai ridică interogaţii, au livrat NKVD-ului secretele politicii şi strategiei britanice.
Armatele britanice victorioase participaseră într-o maniera decisivă la debarcarea din Normandia, la eliberarea Franţei, la înfrângerea celui de-al treilea Reich. Ele ocupau Germania, Franţa, Veneţia. Erau în Grecia; erau în vechile posesiuni italiene din Africa, în Orientul Mijlociu, în Iran, Transiordania şi Palestina. Ocupau încă o parte din Iran – inclusiv rafinăria de la Abadan, prima din lume, care producea mai mult petrol decât ansamblul ţărilor din Orientul Mijlociu. Cei circa 4.500 de britanici locuiau în zone închise şi primeau zilnic ediţia ziarului The Times. Compania anglo-iraniana dispunea de flotă proprie, de spitale şi şcoli. Complexul petrolier funcţiona independent de economia iraniană.
În Egipt, “baza” de la Suez era un vast ansamblu care se întindea din Mediterană, de la Marea Roşie până lângă Cairo. Cuprindea o reţea de şosele, căi ferate, porturi, garnizoane, aerodromuri, antrepozite de muniţii, terenuri de manevre. Către sfârşitul războiului staţionau aici circa 200.000 de oameni.
În momentul victoriei, efectivele forţelor sub comanda britanică erau considerabile: peste 5 milioane de bărbaţi şi femei deplasaţi în Europa şi Mediterană, pe oceanele lumii. Alte 4 milioane de persoane lucrau în industria de război. Trupele engleze participau în Asia la războiul contra Japoniei. Ele debarcau în Indochina, Malaysia, Birmania şi Indonezia.
Va asigura Anglia şi după 1945 responsabilităţi imperiale? Era întrebarea pusă repetat în mediile politice şi economice britanice. Aceleaşi medii vedeau pesimist lucrurile. În primul rând nimeni nu putea ignora ruina economiei. Erau, apoi, probleme de urbanism, de suprastructură, sociale. Lordul Keynes avertiza în aprilie 1945 asupra unui “Dunkerque financiar”.
Franţa, la rându-i, era slabă. Mulţumită guvernului generalului de Gaulle şi Rezistenţei, ea a avut o contribuţie însemnată la bătălia contra Germaniei. Pentru a-i compensa slăbiciunile, de Gaulle a stabilit legături privilegiate cu URSS, afirmând în Europa o politică independentă faţă de aliaţii anglo-saxoni. Este sensul politic pe care 1-a angajat la Moscova, la începutul lui decembrie 1944. El a semnat cu Rusia Tratatul franco-sovietic, acceptând să recunoască de facto guvernul pro-sovietic de la Lublin prin trimiterea unei misiuni diplomatice la Varşovia. De Gaulle a refuzat să se asocieze principiilor Declaraţiei asupra Europei eliberate. În realitate, politica lui de apropiere faţă de Moscova era fără rezultate pozitive, pentru că Stalin nu avea prea multă simpatie pentru şeful Franţei libere.
Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) a fost superficial pregătită de anglo-americani. Mai mult, ea nu a avut ordine de zi, nu au existat în prealabil contacte şi acorduri la vârf. S-a acceptat Declaraţia asupra Europei eliberate, s-au discutat problemele României, Bulgariei, Poloniei, Iugoslaviei, Ungariei, intrarea URSS în război împotriva Japoniei. Stalin a jucat şi aici un rol central; a sosit mai târziu, lăsând impresia că este bolnav (ceea ce nu l-a împiedicat să studieze foarte atent dosarele)… Conferinţa a deschis larg porţile sferelor de influenţă.
Deschiderea solemnă a lucrărilor primei Adunării Generale a Naţiunilor Unite a avut loc la Londra la 10 ianuarie 1946, în absenţa lui Molotov, ministrul afacerilor străine ale URSS, şi a lui Vîşinski, supleantul său. Acesta din urmă a atacat dur, în şedinţa Consiliului de Securitate din 21 ianuarie 1946, politica britanică în Grecia.
La sfârşitul lui februarie 1946, însărcinatul cu afaceri la Moscova, George Kennan, este rugat de departamentul Trezoreriei americane să explice raţiunile pentru care URSS refuză să adere la Banca Mondială şi la Fondul Monetar Internaţional. Într-o celebră scrisoare, Kennan analizează paşii imperialismului comunist, sovietic, în Europa şi în lume. Consideraţiile făcute de Kennan asupra tendinţelor sovietice au avut un profund impact la Washington, inclusiv asupra lui H. Truman. Exact în aceeaşi perioadă, fostul premier britanic W. Churchill era într-o vizită privată în SUA. La 5 martie el era în compania preşedintelui la Fulton, în Missouri, cu ocazia acordării de către universitatea de aici a titlului de Doctor Honoris Causa. Cu această ocazie, Churchill a susţinut, în Aula universităţii, un lung discurs asupra politicii mondiale. Între altele, a spus: “De la Stettin din Marea Baltică, până la Triest în Marea Adriatică, o cortină de fier s-a abătut asupra continentului. În spatele ei se găsesc capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste frumoase capitale şi populaţia acestor ţări sunt situate acum în zona de influenţă sovietică…”
În vara lui 1946, Truman l-a însărcinat pe consilierul său personal, Clifford Clark, să-i redacteze un raport secret asupra relaţiilor sovieto-americane. Raportul propunea ca SUA să angajeze o politică activă de susţinere a ţărilor democratice aflate în pericol de a intra în sfera sovietică.
Pe fondul conferinţelor şi tratatelor de pace (1946-1947), al războiului civil din Grecia, în 1948 americanii au lansat Planul Marshall. La 28 iunie 1948, la Paris, într-o declaraţie publică, Molotov exprima opoziţia faţă de oferta americană. (Vezi pe larg subpunctul dedicat Planului Marshall.)
Va urma Conferinţa asupra Germaniei a miniştrilor afacerilor străine, la Londra, 25 noiembrie – 16 decembrie 1948, terminată printr-un eşec, din perspectiva colaborării foştilor Aliaţi.
După eşecul conferinţei, Bevin i-a spus lui Bidault că Europa este divizată din Grecia la Marea Baltica şi de la Oder la Triest şi că este dificil, dacă nu imposibil, de a penetra această linie. Discursul lui Bevin a găsit un larg ecou în capitalele occidentale. La Bruxelles, Paul-Henri Spaak a răspuns imediat printr-un comunicat de ataşament faţă de Occident, în care îşi exprima şi intenţia de a contacta în acest sens colegii din Ţările de Jos şi Luxemburg…
Negocierile pentru un sistem multilateral de apărare s-au desfăşurat la Bruxelles. La 17 martie 1948 se semna tratatul între Marea Britanie, Irlanda de Nord, Belgia, Franţa, Luxemburg şi Olanda.
În ziua semnării Tratatului de la Bruxelles, Truman anunţa Senatului voinţa sa de a asocia SUA apărării Europei. În săptămâna următoare, la 22 martie, au început tratative ultrasecrete americano-britanico-canadiene. (Franţa nu a fost invitată, de teama ca nu cumva Partidul Comunist, infiltrat în armată şi administraţie, să le deconspire. Precauţiunea a fost inutilă, căci Donald MacLean, primul secretar al ambasadei britanice la Washington, era spion sovietic!)
Riposta sovietică la Tratatul de la Bruxelles şi la începerea Conferinţei asupra Germaniei la Londra (20 aprilie), conferinţă prin care s-a format RFG, a fost Blocada Berlinului (31 martie).
Podul aerian organizat de occidentali va dura 323 de zile şi va accelera organizarea apărării occidentale.
La 30 aprilie 1948, miniştrii apărării şi şefii statelor-majore ai celor 5 ţări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles s-au reunit la Londra, pentru a studia nevoile de material militar, pentru a cerceta în ce măsură ele pot fi satisfăcute prin producţie proprie şi pentru a determina mărimea ajutorului suplimentar care trebuie cerut SUA. Începând cu iulie 1948, experţi americani şi canadieni vor asista la aceste reuniuni în calitate de observatori. În septembrie 1948, în cadrul Tratatului de la Bruxelles a fost creat un organism militar: Organizaţia de Apărare a Uniunii Occidentale (UEO).
Feldmareşalul Montgomery a fost numit preşedinte permanent al Comitetului Comandanţilor-şefi, care avea cartierul general la Fontainebleau (Franţa). Au fost desemnaţi comandanţi-şefi: generalul Lattre de Tassigny (Franţa), pentru forţele terestre, mareşalul-şef al aerului, Sir James Robb (Regatul Unit) pentru forţele aeriene şi viceamiralul Janjard (Franţa) pentru forţele navale.
Crearea unei organizaţii de apărare în ţările libere ale Europei nu putea lăsa indiferentă America. La 11 aprilie 1948, secretarul de stat, generalul George C. Marshall şi subsecretarul Robert M. Lovett au deschis convorbiri preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg şi Tom Connally pe probleme de securitate în regiunea Atlanticului de Nord.
La 18 aprilie 1948, ideea unui sistem unic de apărare mutual, înglobând şi depăşindu-l pe cel al Tratatului de la Bruxelles, a fost public avansată de Saint-Laurent în Camera Comunelor a Canadei. 0 săptămână mai târziu, Ernest Bevin comenta foarte favorabil această sugestie. Pentru a permite constituţionalitatea intrării SUA în Alianţă, senatorul Vandenberg va prefaţa, consultând Departamentul de Stat, o rezoluţie care recomanda “asocierea SUA pe cale constituţională la măsurile regionale sau colective, fondată pe ajutor individual şi mutual, efectiv continuu”, contribuţia lor la menţinerea păcii, afirmând determinarea lor de a exersa dreptul de legitimă apărare individuală sau colectivă (Art. 51 din Carta ONU) în caz de atac armat care să le afecteze securitatea naţională.
Această rezoluţie dată din fericita iniţiativă a celor doi senatori amintiţi a fost adoptată la 11 iunie 1948 de Senatul SUA. Discuţiile preliminare între Washington şi ambasadorii Canadei şi puterilor Uniunii Occidentale s-au desfăşurat în perioada 6 iulie – 9 septembrie 1948. Ele s-au concretizat într-un raport prezentat guvernelor şi Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles. La 15 martie 1949, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Canada şi SUA au invitat oficial să li se alăture Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia.
La 18 martie 1949, textul tratatului a fost făcut public. La 4 aprilie 1949, în ciuda presiunilor exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat, la Washington, de miniştrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite, Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei şi Regatului Unit. Parlamentele l-au ratificat în următoarele 5 luni.
Grecia şi Turcia au fost invitate în septembrie 1951 să se alăture Alianţei, aderând oficial la 18 februarie 1952.
RFG a fost invitată să între în Tratat după semnarea acordurilor de la Paris, în octombrie 1954, şi a devenit oficial membră a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord la 9 mai 1955. Din acest moment începea să se scrie istoria celebrei instituţii Euro-atlantice.
SUA au interpretat şi reacţionat la toate posibilele consecinţe care puteau porni de la tendinţa sovieticilor de control asupra Turciei şi strâmtorilor Dardanele (în august 1946).
Preşedintele Truman a respins proiectele lui Henry Wallace, secretarul american al comerţului, de începere a negocierilor cu URSS în vederea colaborării economice; la rândul său, URSS refuza, fără să îl examineze, un acord avantajos cu FMI, care i-ar fi permis să beneficieze de importante ajutoare. Dacă este să îl credem pe Bedell Smith, ambasadorul american la Moscova, Stalin nu a acordat o prea mare importanţă dezacordurilor sovieto-americane de până la Conferinţa de la Moscova din aprilie 1947. Divergenţele erau legate de Germania. Americanii nu aveau încredere în practicile zise democratice ale sovieticilor şi vedeau deja o Germanie reunificată dominată de aceştia, motiv pentru care au contribuit la divizarea ei (un embrion de putere politică se crea la Frankfurt în mai 1947) . Se pare, însă, că sovieticii nu doreau să profite de slăbiciunile europenilor, pentru a se angaja mai mult în Germania – dacă este să dăm credit dezbaterilor din Academia Sovietică de Ştiinţe, condusă de Eugen Varga. (Dezbateri relatate de istoricul W. Loth.)
Doctrina Truman a fost anunţată la 12 martie 1947. Întrebarea care se menţine actuală şi astăzi este dacă discursul anticomunist avea un suport real sau preşedintele Truman dorea să obţină creditele Congresului în profitul democraţiilor occidentale. Ne putem apoi întreba dacă discursul lui Marshall, din 5 iunie 1947, se adresa într-adevăr întregii Europe, inclusiv statelor aflate sub control sovietic. Molotov exprimase public, în repetate rânduri, faptul că era interesat de ajutorul bilateral, nu şi de construcţia europeană comună. Ruptura s-a produs la 2 iulie 1947. Moscova a interzis ţărilor din Răsărit să adere la Planul de Reconstrucţie Europeană. Împărţirea Europei, realizată, în fapt, în iulie 1947, fusese luată cu mult înainte în calcul de americani şi de sovietici. George Kennan, în Foreign Affairs (iulie 1947), preciza că doctrina Truman este un moment important al războiului rece.
Putem vorbi deja în acel moment de război rece? Răspunsurile oferite de istoriografie sunt contradictorii.
Europa Occidentală se grăbea să câştige timp pentru reconstruirea modelului democratic, să-l poată opune modelului sovietic.
Americanii şi sovieticii au reacţionat la ruptură şi au căutat, fiecare, sprijin într-o parte sau alta a Europei – primii prin mijloace economice, ceilalţi prin forţa cu care impresionau. În acelaşi timp, dialectica fricii “a întărit cele doua câmpuri”. “Maşina invaziei” făcea ca la întrebarea, fie sovietică, fie americană: “Ce vrea celălalt?” – să nu existe decât răspunsul: “Mă vrea doborât”. Americanii au supraestimat puterea sovieticilor, şi invers. SUA au crezut în comunizarea succesivă a ţărilor europene, dacă nu se iau măsuri imediate. Riposta sovietică a fost Kominformul (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, instalat la Belgrad). Jdanov întărea ideea unei lumi bipolare, inclusiv a celor două Europe.
Guvernul de la Washington a reuşit rapid, cu ajutorul mass-media, să pregătească opinia publică americană şi cea din ţările Europei Occidentale pentru ideea că URSS era responsabilă de dificultăţile economice ale Europei.
Ca şi CAER -ul, care a răspuns – pe măsura posibilităţilor sistemului – provocării instituţionalizării occidentale (OECE – OCDE), Pactul de la Varşovia, creat la 14 mai 1955, este răspunsul la Alianţa Nord Atlantică, în particular în ceea ce priveşte latura angajamentelor statelor aliate. Dacă NATO este dominată şi condusă de SUA, rolul, poziţia URSS a fost considerabilă în dispozitivul Pactului de la Varşovia. Potenţialul militar esenţial în Est era sovietic; era exclus ca vreun satelit să se doteze cu arme atomice – în timp ce Anglia, Franţa le deţineau. Contingentele sovietice au fost instalate în cvasitotalitatea democraţiilor populare. “Comandamentul Unificat al Forţelor” – echivalentul Comandamentului Integrat al NATO – nu avea unitate operaţională. În plus, Pactul de la Varşovia n-a fost numai un instrument de apărare. El avea, ca misiune internă a blocului sovietic, “apărarea cuceririlor socialismului”, cu alte cuvinte să pună în acţiune doctrina Brejnev a dublei responsabilităţi sau formula iugoslavă de “suveranitate limitată”. Această doctrină se înscrie în ideea comunităţii socialiste. Fiecare stat din blocul sovietic avea o dublă responsabilitate – faţă de poporul său şi faţă de mişcarea comunistă internaţională – de protejare a socialismului. În cazul în care acesta era ameninţat de tulburări interne, statele frăţeşti primeau dreptul să întreprindă acţiunile necesare pentru a combate aceste pericole.
Doctrina Brejnev a fost formulată în perioada intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia (cu excepţia părţii române) în Cehoslovacia, care a pus capăt “Primăverii de la Praga”, experienţei “socialismului cu faţă umană”. Deja, în toamna lui 1956, reprimarea revoluţiei din Ungaria cu ajutorul tancurilor sovietice primea aceeaşi justificare – distrugerea “subversiunii capitaliste”. Cu alte cuvinte, Pactul de la Varşovia a fost braţul înarmat al internaţionalismului proletar. La 1 iulie 1991 el se va autodizolva. În noul context, prezenţa militară sovietică în Europa Orientală nu mai putea fi menţinută. În vara lui 1991, instituţiile socialiste europene au dispărut de pe scena istoriei.
Spre deosebire de construcţia europeană occidentală, în Răsărit s-a permanentizat dominaţia marelui frate sovietic. Nu a existat aici nici parteneriat, nici voinţă federativă. Această “altă Europă”, născută din voinţa lui Stalin, nu a fost expresia conştiinţei europene. Pentru prima dată în istorie, Europa s-a regăsit în mod inevitabil în partea sa occidentală, unde doar instituţiile moderne bazate pe democraţia liberală şi-au câştigat dreptul de-a amenaja, la acest sfârşit de secol, relaţiile intereuropene.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
