Sarcina unică care este pusă constă în soluţionarea problemei privind evitarea poluării şi menţinerii echilibrului ecologic.
Evident un rol aparte în rezolvarea acestei probleme îi revine justiţiei, care este una dintre formele fundamentale ale activităţii statului, menită să aplice normele juridice, instaurînd şi supraveghind ordinea în societate, cu atît mai mult cu cît vicierea mediului este o consecinţă a activităţii umane.
Astfel, de la corelaţia mediu-natură-om vom încerca să stabilim în ce măsură omul poate influenţa mediul şi în ce mod dreptul poate reglementa această acţiune.
Ecosfera – un sistem global şi de înaltă complexitate ce cuprinde totalitatea obiectelor şi factorilor materiali existenţi, care se află într-o strînsă interdependenţă şi care s-au constituit pe parcursul a milioane de ani.
Legile fundamentale ale ecosferei (Barri Commoner):
• În natură toate sînt legate de toate, fapt ce adevereşte că toate procesele se află într-o legătură de lanţ.
• Totul trebuie să ducă undeva – în natură nimic nu e de prisos şi totul îşi găseşte utilizare.
• Natura este cel mai înţelept ,,gospodar” – capacitatea de a aranja lucrurile anume în aşa fel încît să satisfacă necesităţile tuturor celor ce participă la desfăşurarea proceselor în ecosferă.
• Totul are un preţ – răsplata nu se evită, ci se amînă.
,,Ecologie” din greacă oykos = loc, lăcaş, adăpost, casă;
logos = vorbire, ştiinţă.
Pentru prima dată acest termen a fost utilizat de către biologul german Ernst Haekel în 1866, în lucrarea sa ,,Morfologia organismelor”, unde studiază relaţiile dintre animale şi modul lor organic şi neorganic.
Ecologia – ştiinţă ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de existenţă.
Mediu – totalitatea lucrurilor, fenomenelor, influenţelor de natură să cauzeze schimbări de diferit ordin în activitatea umană şi a omului însuşi, precum şi cele ce nu provoacă influenţă, dar pot fi influenţate de către om, precum şi cele ce nu provoacă influenţă şi nu pot fi influenţate de om, dar formează un anturaj al vieţii lui.
Mediu – totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane, care în strînsă legătură, interacţiune influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi cele de dezvoltare a societăţii umane.(E. Lupan)
Noţiunea de mediu poate fi examinată:
În sens restrîns: punct de reper pentru ,,tot ce ne înconjoară” serveşte omul (mediu uman).
În sens larg: totalitatea factorilor biotici, abiotici şi atropici în raport cu un obiect (grup de obiecte) şi care (factorii) se găsesc într-o strînsă interdependenţă cu acest obiect (grup).
În scopul evitării eventualelor confundări ale termenilor ,,natură” – ,,mediu” este necesar de a stabili prin ce diferă sensul lor.
Termenul ,,natură” cuprinde în sine totalitatea factorilor abiotici şi biotici [omul].
Termenul ,,mediu” cuprinde totalitatea factorilor naturali [fenomenele antropice – create de om].
Deci, termenul ,,mediu” are un sens mai cuprinzător.
Resurse naturale – obiectele, fenomenele, condiţiile naturale şi alţi factori, utilizabili în trecut, prezent şi viitor pentru consum direct şi indirect, care au valoare de consum şi contribuie la crearea de bunuri materiale şi spirituale.
Legea privind resursele naturale nr. 1102-XII din 06.02.1997 // MO nr. 40 din 19.06.1997.
Resurse naturale sînt obiectele, fenomenele, condiţiile naturale şi alţi factori, utilizabili în trecut, prezent şi viitor pentru consum direct sau indirect, care au valoare de consum şi contribuie la crearea de bunuri materiale şi spirituale. Resursele naturale se folosesc sau pot fi folosite ca mijloace de muncă, surse de energie, de materie primă şi de materiale, nemijlocit ca obiecte de consum şi recreare, ca bancă a fondului genetic sau sursă de informaţii despre lumea înconjurătoare.(art.1)
Clasificarea resurselor naturale :
1. Resursele naturale renovabile şi resursele naturale nerenovabile
Resursele naturale care regenerează în circuitul substanţelor din biosferă sau pot fi întregite artificial într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate economică a omului) sînt resurse naturale renovabile.
Resursele naturale care nu regenerează în circuitul substanţelor din biosferă într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate economică a omului) sînt resurse naturale nerenovabile.
2. Resursele naturale naţionale şi resursele naturale locale
Resursele naturale care au importanţă pentru întreaga populaţie a ţării (condiţionează direcţiile strategice ale dezvoltării ei social-economice) sînt resurse naturale naţionale.
Resursele naturale care au importanţă pentru populaţia unui teritoriu mai limitat sînt resurse naturale locale.
Criteriile de raportare a resurselor naturale la resursele naţionale sau la resursele locale sînt:
a) valoarea economică şi importanţa lor pentru dezvoltarea municipiului, raionului sau ţării;
b) constituirea lor ca obiect al unor contracte internaţionale;
c) răspîndirea lor pe teritoriul a două sau mai multe raioane;
d) folosirea lor pentru amplasarea sistemelor energetice, sistemelor de transport şi altor sisteme de stat, obiectelor de telecomunicaţie şi ale serviciului meteo;
e) valoarea lor ştiinţifică, istorică, culturală şi naturală.
3. Resursele naturale destinate exploatării, resursele naturale de rezervă şi resursele naturale protejate
Resursele naturale atrase (folosite) în circuitul economic sînt resurse naturale destinate exploatării.
Resursele naturale destinate exploatării (resursele utilizabile), dar neatrase în procesul de activitate economică sînt resurse naturale de rezervă.
Resursele naturale care prezintă o valoare deosebită pentru menţinerea echilibrului ecologic şi care nu pot fi atrase în procesul de activitate economică sînt resurse naturale protejate.
Criteriile de raportare a resurselor naturale la categoria resurselor destinate exploatării, resurselor de rezervă sau resurselor protejate sînt:
a) oportunitatea economică şi tehnică a folosirii resurselor naturale;
b) necesităţile economiei în resurse naturale;
c) menţinerea echilibrului ecologic al sistemelor naturale;
d) includerea speciilor de animale şi de plante în Cartea Roşie;
e) deosebita valoare a resurselor naturale, care impune scoaterea lor din folosinţă economică, predestinarea acestora în exclusivitate cercetărilor ştiinţifice sau includerea lor în patrimoniul istoric, cultural sau natural.
4. Resursele naturale curative
Obiectele şi condiţiile naturale care pot fi folosite în scopuri curative şi de profilaxie a bolilor se raportă la resursele naturale curative.
5. Resursele naturale transfrontiere
Resursele naturale care marchează, traversează frontierele dintre două sau mai multe ţări ori îşi au amplasamentul la frontieră sînt resurse naturale transfrontiere.
Mediul înconjurător reprezintă simultan condiţie şi mijloc de asigurare a vieţii umane. Între acestea, pot fi distinse forme ecologice şi economice de interacţiune. Omul nu doar foloseşte anumite resurse naturale, ci şi le modifică substanţial, în vederea satisfacerii necesităţilor sale. Astfel, în decursul istoriei civilizaţiei umane au fost tăiate 2/3 din păduri, au dispărut mai mult de 200 specii de animale şi plante. Rezervele de oxigen în atmosferă s-au redus cu 10 mlrd. t., au degradat aproximativ 200 mln. ha. de pămînt fertil. Anual, 16 000 ha de pămînt se transformă în pustiu, dispare cîte o specie de animale şi plante. În acelaşi timp, populaţia Pămîntului a depăşit cifra de 6,2 mlrd. oameni şi creşte în fiecare minut cu 150 oameni, aproximativ – 80 mln. oameni pe an. Dar , în fiecare 24 ore, din cauza foametei, mor mai mult de 1000 copii. Aproximativ 1 mlrd. oameni permanent suferă de foame. Din cauza lipsei apei potabile suferă 2 mlrd. oameni. Numai în ultimii 30 ani omenirea a utilizat aproximativ 20% din resursele naturale ale Pămîntului.
Echilibrul ecologic este considerat normal cînd există o stare de balanţă între componentele mediului şi procesele ce contribuie la existenţa îndelungată a sistemelor naturale şi artificiale sau la dezvoltarea succesivă a acestora.
Dezechilibru ecologic – starea anormală, starea de poluare.
Poluare – orice schimbare în mediu care are drept efect ruperea echilibrului ecologic, ceea ce constituie un efect negativ.
Poluare din latină pollouere = a murdări, a pîngări, a profana.
Noţiunea de ,,poluare” poate fi înţeleasă în două sensuri:
Activitate de distrugere a echilibrului ecologic prin vicierea mediului punînd în pericol sănătatea, viaţa, patrimoniul, liniştea, starea de confort a oamenilor.
O stare de lucruri unde este stabilit un dezechilibru în urma unei activităţi nocive.
Cea mai completă este definiţia adusă de Regulile de la Monreal (1982) referitor la poluarea transfrontalieră:
Poluare – orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze beneficiile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului.
Dar şi această definiţie este incompletă, deoarece reduce sensul termenului de ,,poluare” doar la înţelesul de stare creată în urma activităţii omului. Dar, în sens juridic, vom examina noţiunea de ,,poluare” anume în contextul definiţiei expuse mai sus, adică poluarea cauzată din vina omului, fiindcă ea este cea mai desfăşurată din cîteva considerente:
– această definiţie cuprinde sensul noţiunii de poluare şi ca proces, şi ca stare de lucruri:
– ea subliniază momentul atît a acţiunilor, cît şi a efectelor.
Bunăoară, dacă e să pornim de la etimologia cuvîntului ,,poluare”, care înseamnă murdărire, pîngărire, noţiunea redă rezultatul (efectele), dar nu obiectele care l-au provocat. Adică se presupune posibilitatea poluării şi prin activităţi, ce în condiţii normale, nu provoacă efecte negative. De exemplu, presupunem că o minte luminoasă a inventat un mecanism care prin sinteză obţine din CO2 oxigen şi carbon, ca rezultat în atmosferă se măreşte concentraţia de O2 , fapt ce duce la o încălcare a echilibrului ecologic, ceea ce constituie un efect negativ.
Starea de poluare este determinată de prezenţa sau lipsa poluantului care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau a mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acţiune nocivă. Cu cît diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare, cu atît poluantul se consideră mai periculos.
Clasificarea poluanţilor:
a) în dependenţă de natura lor:
– ca substanţă (CO2)
– ca generator de poluare (întreprinderea);
b) în dependenţă de origine:
– umană
– naturală (vulcan, furtună);
c) în dependenţă de modul de formare:
– primari (CO2)
– secundari (smogul/LONDRA/1952/10000 victime);
d) în dependenţă de natura sa de influenţă:
– fizici (radiaţia)
– biologici (petrol, deşeuri).
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
