Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării instituţiilor care fac obiectul de cercetare al unei ştiinţe este un element de o primordială importanţă pentru înţelegerea fenomenelor de analizat, cu atât mai mult în domeniul dreptului , în care dinamica socială şi politică în cadrul evoluţiei generale a societăţii configurează fenomenul juridic, influenţându-l în mod hotărâtor. Geneza dreptului este în general legată de apariţia istorică a statului în cadrul organizării sociale a comunităţilor umane, iar apariţia dreptului internaţional nu poate ocoli un asemenea proces. Deşi unele reguli intercomunitare au apărut încă în perioada gentilică, anterioară apariţiei statului , cristalizarea unor norme juridice, consacrate ca atare, nu s-a putut face decât odată cu apariţia statului şi a relaţiilor interstatale. Începuturile dreptului internaţional se situează astfel în antichitate, fiind legate nemijlocit de lupta permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite pentru cucerirea de teritorii şi capturarea sclavilor care constituiau principala forţă de muncă.Şi , aşa cum istoria o atestă, primele reguli de drept internaţional au apărut în statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică. Apariţia primelor reglementări ale relaţiilor interstatale este strâns legată de fenomenul războiului, dreptul internaţional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al războiului şi abia ulterior ca un drept al păcii şi cooperării între state. Antichitatea consemnează încă de timpuriu la anumite popoare existenţa unor reguli de purtare a războiului potrivit cărora erau sancţionate excesele comise de trupele de ocupaţie sau de invazie asupra persoanelor particulare, a bunurilor acestora sau a unor sanctuare.
Sumerienii, hitiţii, egiptenii, chinezii, indienii, persienii sau evreii, precum şi alte popoare ale antichităţii, impuneau trupelor proprii respectarea unor reguli umanitare şi sancţionau încălcarea acestora.Legile lui Manu din India secolului al V-lea î.Hr., unul din cele mai importante construcţii juridice ale antichităţii, făceau distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi cuprindeau numeroase interdicţii în ceea ce priveşte modul de ducere a războiului, între care cele privind atacarea celor lipsiţi de apărare, uciderea inamicului dezarmat sau care se predă, folosirea săgeţilor otrăvite, distrugerea monumentelor religioase sau ruperea pomilor fructiferi, a căror încălcare de către războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutilări sau chiar cu moartea.
Numeroase inscripţii datând din mileniul al II-lea î.Cr. atestă încheierea unor tratate de pace sau de alianţă de către regii Egiptului, Babilonului, Asiriei şi Indiei.Se păstrează şi se citează ades în literatura de specialitate tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului, Ramses al II-lea, şi regele hitiţilor, Hattuşill al III-lea, în anul 1296 î.Hr. considerat a fi cel mai vechi tratat internaţional, prin care se puneau bazele unei alianţe politice între cele două state, care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi acorde reciproc ajutor împotriva unui atac din partea altui stat. Se cunoaşte , de asemenea, despre existenţa unui tratat încheiat în secolul al VI-lea î.Hr.între statele Chinei antice privind renunţarea la război şi soluţionarea conflictelor dintre ele prin recurgerea la un arbitru.
Tratatele internaţionale erau considerate sacre şi, pentru asigurarea respectării lor, cuprindeau anumite formule religioase consacrate.Încheierea acestora angaja adesea complexe tratative diplomatice duse de către diplomaţi specializaţi sau de misiuni diplomatice ad-hoc, aşa cum o atestă unele izvoare chineze sau indiene.
Progrese importante în evoluţia unor instituţii de drept internaţional public au fost realizate în Grecia şi Roma Antică.
În ceea ce priveşte Grecia Antică, în secolele VI-IV î.Hr. între statele cetăţi au apărut şi ulterior s-au dezvoltat unele reguli de drept internaţional în domenii foarte variate cum sunt negocierile, tratatele religioase, tratatele de pace, de alianţă militară, de neagresiune sau de sprijin reciproc, ca şi metodele de rezolvare paşnică a diferendelor, între care arbitrajul şi mediaţiunea.Unele tratate de alianţă (symachii) cuprind clauze foarte complexe, organe de conducere comună şi tribunale arbitrale pentru rezolvarea diferendelor, care prefigurează sistemele de securitate colectivă de mai târziu.
În relaţiile dintre cetăţile greceşti şi în raporturile acestora cu alte state se foloseau frecvent soliile, regulile contactelor diplomatice cunoscând o mare dezvoltare în această perioadă.Împuternicirile solilor erau consemnate într-un document numit „diploma”, considerat a fi la originea cuvântului diplomaţie din dreptul modern.
Cetăţenii altor cetăţi se bucurau de o anumită protecţie în baza instituţiei proxeniei, proxenul fiind un dregător care apăra interesele acestora, ca şi ale statelor străine, având o poziţie asemănătoare diplomaţilor şi consulilor din zilele noastre.
Începerea războaielor era de obicei precedată de o declaraţie şi de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne iar ducerea acestora se făcea cu respectarea unor reguli privind protecţia templelor, a preoţilor şi a persoanelor refugiate, precum şi a solilor, care erau inviolabili. Se recunoştea neutralitatea statelor care nu participau la război.Prizonierii de război nu se bucurau, însă, de protecţie, ei fiind ucişi sau luaţi în sclavie, iar bunurile de orice fel ale duşmanului erau considerate ca trofee ale învingătorului.
Statul roman, încă de la începuturile sale, şi-a constituit unele norme de drept internaţional care, ulterior, sub influenţa civilizatiei greceşti, dar şi datorită spiritului juridic latin binecunoscut şi în condiţiile dezvoltării politice de la faza republicană la imperiul care supusese zone intregi de pe trei continente, au cunoscut o puternică dezvoltare şi forme concrete originale.
Şi aici principalele reguli de drept international erau legate de problemele războiului şi ale soluţionării diferendelor cu alte state.
Soluţionarea relaţiilor internaţionale se făcea în cadrul statului roman de către senat, care era ajutat de către un colegiu sacerdotal (colegiul feţialilor), condus de un pater patratus, care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor, în declararea războiului şi încetarea acestuia, ca şi în încheierea tratatelor de orice fel, aplicând o sumă de norme încorporate în ceea ce se numea jus fetiale.
Romanii făceau o deosebire netă între statele şi popoarele pe care le recunoşteau ca egale lor, cu care încheiau tratate de prietenie, de alianţă sau de neutralitate, şi cele pe care le considerau barbare, cu care încheiau doar tratate care consfinţeau relaţii de dependenţă sau clientelare.
Tratatele încheiate trebuiau respectate potrivit principiului pacta sunt servanda.Ca urmare, ori de câte ori romanii considerau că este în interesul lor să denunţe un tratat încercau să-şi justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând neîndeplinirea unor formalităţi sau lipsa unor elemente solemne la încheierea lor, interpretând unele cauze ambigue din cuprins ori pretinzând că tratatul este contrar echităţii.
De regulă, romanii nu încheiau tratate de pace, războaiele terminându-se fie prin armistiţii pe termen scurt, fie prin capitularea necondiţionată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (faimoasa pax romana).
Pe timpul războiului ramanii se purtau cu cruzime acordând mai puţin respect regulilor de protecţie umanitară considerate sacre în ţările orientului , dar faţă de anumiţi adversari respectau unele reguli, a căror încălcare o considerau barbarie.
Şi în Roma Antică tratativele diplomatice au cunoscut o mare frecvenţă, iar persoana solilor, chiar ai statelor duşmane, era considerată inviolabilă.
În condiţiile prezenţei în cadrul statului roman a unui mare număr de străini, acestora li s-a acordat o deosebită atenţie, de protecţia străinilor ocupându-se un magistrat important, pretorul peregrin.
Odată cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italică, în dreptul roman apare conceptul de ius gentium, ca o sumă de reguli care priveau atât probleme de relaţii internaţionale, cât şi raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini şi care prefigurează dreptul internaţional de mai târziu, servind drept bază pentru formarea dreptului internaţional în Europa Occidentală.
Evul mediu constituie o epocă în care, ca şi în alte domenii ale vieţii spirituale şi sociale, principiile, ideile şi normele de drept internaţional au cunoscut umbre şi lumini, încălcarea brutală a regulilor existente anterior şi preluate din antichitatea greacă şi romană, dar şi dezvoltări doctrinare şi instituţionale cu efecte pozitive.
La începutul feudalismului fărâmiţarea statelor ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus şi lipsa unor autorităţi centrale puternice au făcut ca regulile de drept internaţional să cunoască în general o stagnare, chiar un puternic regres în unele domenii.
Accentuarea fărâmiţării feudale şi înmulţirea războaielor dintre diferitele stătuleţe existente pe continentul european au determinat biserica catolică să uzeze de uriaşa ei autoritate spirituală şi morală pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului.Ideile religioase pline de umanism, bazate pe iubirea faţă de oameni, au contribuit la realizarea relaţiilor interpersonale şi interstatale, biserica reuşind să impună aşa-numita „pace a lui Dumnezeu”, potrivit căreia se instituiau anumite zile în care războiul era interzis sub ameninţarea excomunicării religioase a celor care o încălcau şi se formulau unele reguli de ducere a războiului şi de protejare a anumitor categorii de persoane în timp de război.Consiliul de la Lateran, din 1139, interzicea folosirea arbaletelor şi transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.
În acelaşi timp, însă, ideea războiului just promovată de doctrinari ai religiei creştine ca Sfântul Augustin sau Thomas d’Aquino, care tindea a împăca preceptele religioase cu interesul politic, a avut un rol, negativ, aceasta fiind înţeleasă în aplicarea sa practică de fiecare parte aflată în conflict în sensul că războiul său este just iar al adversarului injust, ceea ce contribuia la prelungirea războaielor până la epuizarea forţelor angajate şi la lipsa totală de respect pentru persoane şi bunuri, indiferent dacă acestea aveau vreo legătură sau nu cu războiul.
Principiul cavalerismului, de origine germanică, ce se aplica numai în relaţiile directe dintre nobilii creştini, instituţie caracteristică perioadei feudale, bazată pe loialitate, fidelitate, modestie şi milă, a contribuit în oarecare măsură la umanizarea războaielor.În acelaşi sens au acţionat în lumea islamică unele principii ale Coranului care interzic în timp de război uciderea femeilor, mutilarea învinşilor, otrăvirea săgeţilor şi a surselor alimentare, permiţând tratamentul uman al prizonierilor şi eliberarea lor contra unor sume de bani.
Războaiele din această epocă erau, însă, în marea lor majoritate, pline de cruzimi, Hugo Grotius constatând în lucrarea sa fundamentală, De jure belli ac paci, apărută în 1625, lipsa quasitotală a respectului a respectului faţă de regulile umanitare în cadrul războiului care cuprinsese aproape întreaga Europă, cunoscut ca Războiul de 30 de ani (1618-1648). Hugo Grotius aducea argumente puternice în favoarea unui sistem coerent de reguli umanitare pentru protejarea persoanelor implicate în ostilităţi sau a celor care nu au participat ori nu mai participă la luptă, cum sunt ostaticii şi prizonierii, precum şi faţă de bunuri.Opera sa a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii şi practicii juridice internaţionale a epocii.
Procesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor ţări puternice, a determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor principii şi instituţii noi, care au impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional.
Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii, conceput ca o expresie a independenţei regilor şi seniorilor faţă de pretenţiile de dominaţie ale împăraţilor germani şi de atotputernicia papilor, căruia i se dă o expresie mai coerentă prin cunoscuta Pace Westphalică (1648).
Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Munster şi Osnabruck se punea capăt dominaţiei politice a Sfântului Imperiu Roman şi a Papei, afirmându-se suveranitatea şi independenţa statelor naţionale şi principiul echilibrului de forţe între acestea.
În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică, în special prin mediaţiune şi arbitraj, făcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi ori ale Papei de la Roma, ca şi ale unor jurişti eminenţi ai epocii, încheindu-se şi unele tratate speciale de această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca şi Suedia. Principalul mijloc de rezolcare a diferendelor dintre state rămânea, însă, războiul.
În această perioadă se cristalizează şi unele instituţii ale dreptului internaţional calsic privind folosirea forţei (retorsiunea, represaliile, blocada paşnică etc.) şi se încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanşarea războiului.Totodată, cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a operaţiilor militare.
Legile şi obiceiurile războiului se îmbogăţesc acum cu două principii fundamentale care vor influenţa decisiv evoluţia dreptului internaţional în domeniul regulilor privind conflictele armate:
-principiul necesităţii, potrivit căruia forţele armate ale părţilor beligerante trebuie să fie folosite exclusiv în scopul de a înfrânge rezistenţa inamicului şi de a obţine victoria şi nu de a masacra forţele adverse;
-principiul umanitarismului, în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către părţile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanţilor, nu şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi, iar combatanţii trebuie să folosească numai acele arme şi metode de luptă care servesc scoaterii din luptă a inamicului şi nu producerii unor suferinţe inutile sau exterminării fizice a celorlalţi combatanţi.
Încheierea de tratate de alianţă, de pace, de realizare a unor transferuri de teritorii sau alte asemenea tratate politico-militare cunoaşte în Evul mediu o puternică dezvoltare.
Intensificarea relaţiilor comerciale determină, totodată, apariţia şi a unor tratate de comerţ, practică frecvent folosită in special de oraşele libere italiene, de Liga hanseatică şi de unele state cum sunt Spania şi Franţa sau de Imperiul bizantin, de Turcia şi alte state. În afara unor prevederi pur comerciale , asemenea tratate cuprindeau şi clauze referitoare la combaterea pirateriei şi la unele probleme de drept maritim.
În această perioadă apar primele lucrări de codificare, prin legi interne, a unor obiceiuri practicate în comerţul maritim şi în navigaţia pe mări şi oceane.Într-o cunoscută asemenea lucrare din secolul al XIV-lea, intitulată Consolato del mare este enunţat pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie a navelor statelor neutre în timp de război.
Complexitatea tot mai mare a relaţiilor interstatale determină şi dezvoltarea unor instituţii ale dreptului diplomatic, diplomaţiei ad-hoc prin solii adăugându-i-se, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, misiunile diplomatice permanente folosite pentru prima dată de Statul Veneţiei, iar instituţia consulilor, în special a celor onorifici, este folosită pe scară largă. Diplomaţia bizantină a fost organizată şi s-a dezvoltat într-o atât de mare măsură încât a devenit un model pentru celelalte state.
La dezvoltarea şi afirmarea în epocă a instituţiilor de drept internaţional au contribuit şi lucrările ştiinţifice ale unor savanţi erudiţi, la început provenind din mediile catolice, iar ulterior şi din cele laice.
Printre filozofii erudiţi ai catolicismului care au avut contribuţii şi în domeniul dreptului internaţional se remarcă cu deosebire Sfântul Augustin şi Toma d’Aquino care, în afara teoriilor despre războiaiele juste şi cele injuste, menţionate anterior, au fost promotorii ideii unui stat mondial teocratic în frunte cu Papa de la Roma. Toma d’Aquino definea dreptul internaţional ca fiind parţial un drept natural şi parţial un drept pozitiv, prefigurând astfel concepţiile pozitiviste privind dreptul internaţional ca o creaţie a raporturilor dintre state.
O influenţă puternică asupra dreptului internaţional a avut şi opera gânditorului italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) care, sintetizând în operele sale Il principe şi Despre arta războiului doctrinele filozofice care încercau să justifice afirmarea prin folosirea forţei a monarhiilor absolute europene, a elaborat teoria raţiunii de stat în numele căreia în relaţiile interstatale pentru realizarea scopurilor politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil..
A.Gentilis (1552-1608), jurist italian, a publicat o lucrare despre dreptul diplomatic (Despre legaţii) şi numeroase lucrări despre dreptul războiului, în care sunt analizate din punct de vedere juridic, desprinse de abordările teologice specifice epocii, numeroase exemple din practica relaţiilor internaţionale, opera sa constituind o primă expunere a regulilor dreptului internaţional în vigoare în acel moment istoric.
Părintele ştiinţei dreptului internaţional este considerat juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), care prin operele sale fundamentale a abordat problemele dreptului internaţional de pe poziţii noi şi a făcut paşi importanţi spre cristalizarea unei ştiinţe de sine stătătoare şi unitare a dreptului internaţional, eliminând elementele teologice şi morale şi prefigurând totodată soluţii şi reguli noi care au înrâurit profund dreptul internaţional secole de-a rândul.
Menţionând în analizele sale împărţirea dreptului internaţional în jus naturale şi jus gentium, Hugo Grotius pune la baza dreptului natural raţiunea umană şi nu voinţa divină şi consideră dreptul ginţilor ca un drept de natură civilă, bazat pe interesele comune ale statelor, un drept izvorât din voinţa acestora.El dădea astfel un fundament juridic solid independenţei şi suveranităţii statelor, care creau regulile de conduită în relaţiile dintre ele, dând totodată dreptului ginţilor o sferă mai largă decât dreptului natural.
În afara contribuţiilor sale la dezvoltarea dreptului războiului, la umanizarea regulilor de ducere a acestuia şi de protejare a persoanelor în timp de război aduse prin opera sa capitală De jure belli ac paci, Hugo Grotius a contribiut la dezvoltarea şi a altor categorii de reguli de drept internaţional.
El formulează pentru prima oară principiul libertăţii mărilor în lucrarea Mare liberum şi, deşi a fost combătut printr-o lucrare a englezului John Selden, intitulată Mare Clausum, principiul s-a impus treptat în practica statelor fiind şi astăzi valabil.
În dreptul diplomatic Grotius este autorul ideii de exteritorialitate ca fundament al imunităţii diplomatice, elaborând şi o teorie completă a tratatelor internaţionale.
Prin întreaga sa operă Hugo Grotius apare ca un mare gânditor şi un mare jurist de drept internaţional.
În epoca modernă, inaugurată de revoluţia din Anglia din 1649, dar ilustrată în mod deosebit prin principiile consacrate de Revoluţia franceză din 1789, dreptul internaţional a cunoscut o puternică afirmare, odată cu progresele generale realizate pe plan politic şi juridic, în acord cu dezvoltarea generală a societăţii umane.
Revoluţia franceză a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului international prin afirmarea suveranităţii naţionale ca o expresie a formării naţiunilor, precum şi prin proclamarea de principii şi instituţii noi, în concordanţă cu aspiraţiile spre progres şi civilizaţie ale popoarelor.
Concepţiile revoluţiei cu privire la dreptul internaţional şi-au găsit expresia în Declaraţia asupra dreptului ginţilor, elaborată de abatele Gregoire şi supusă Convenţiei din 1795.Declaraţia proclamă, între altele, existenţa unei stări naturale între state, morala universală pe care acestea ar trebui să o respecte, afirmând inalienabilitatea suveranităţii naţionale şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare.Se proclamau totodată renunţarea la războaiele de cucerire şi la atacul asupra libertăţii altor popoare, precum şi principiul neintervenţiei în afacerile altor state.
În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diplomaţia prin conferinţe şi congrese internaţionale în cadrul cărora, în afara soluţionării unor probleme politice, teritoriale şi alte asemenea, rezultate de regulă în urma purtării unor războaie cărora li se punea capăt pe această cale, au fost promovate şi dezvoltate şi noi principii sau reglementări de drept internaţional.
Congresul de la Viena (1815), în afara unor măsuri privind construcţia europeană în favoarea ţărilor învingătoare prin constituirea „Sfintei Alianţe”, menită a asigura dominaţia marilor puteri asupra celorlalte state, a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi, recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei.
Congresul de la Paris (1856), pe lângă importante hotărâri politice între care între care înlocuirea Sfintei Alianţe cu „Concertul european”, în care regula era consensul marilor puteri, înfăptuieşte codificarea parţială a regulilor războiului maritim, reglementează regimul Dunării ca fluviu internaţional şi hotărăşte neutralizarea Mării Negre, interzicând trecerea navelor de război prin Strâmtoarea Dardanele.
În această perioadă se constituie primele organizaţii internaţionale de colaborare, în special în domenii tehnice de interes general: Uniunea Telegrafică Universală (1865), Uniunea Poştală Generală(1874), Uniunea pentru Sistemul Metric(1875), etc.
În 1863 este fondată Crucea Roşie (în 1880 va lua denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii), care a avut un rol important în codificarea regulilor războiului şi în promovarea asistenţei umanitare,urmare eforturilor acesteia încheindu-se în1864 „Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie”,care a constituit punctul de plecare în constituirea dreptului umanitar modern.
Din aceeaşi perioadă datează şi primul document internaţional prin care se interzice folosirea unor arme specifice şi anume declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 privind interzicerea în caz de război a gloanţelor explozibile sau încărcate cu substanţe inflamabile.
În 1880 apare Manualul de la Oxford, întocmit de Institutul de drept internaţional, o codificare doctrinară a normlor aplicabile în timp de război, în care se stipula că ‚”violatorii legilor războiului sunt pasibili de pedepse prevăzute de legea penală”(art.84)
Un rol deosebit în codificarea dreptului cutumiar al conflictelor armate l-au avut cele două conferinţe de la Haga din 1988 şi 1907, care au influenţat decisiv evoluţia reglementarilor ulterioare.
Prin cele trei convenţii şi trei declaraţii adoptate în 1899 se reglementau probleme importante privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi adapterea acestora la războiul maritim şi se interzicea utilizarea gazelor asfixiante, a gloanţelor dilatatoare („ Dum-Dum”) şi lansarea din baloane a proiectilelor şi explozibililor.
La Conferinţa de la Haga din 1907, au fost adoptate nu mai puţin de 13 convenţii internaţionale, în cuprinsul cărora se dezvoltau codificările legilor şi obiceiurilor războiului realizate în 1899, reglementându-se însă şi probleme noi, cum sunt cele referitoare la obligativitatea declaraţiei de război, la statutul navelor comerciale în timp de război, lansarea de mine automate de contact, bombardamentele navale, etc.Dintre acestea, o importanţă deosebită prezintă Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului care, prin regulamentul-anexă, constituie o reglementare fundamentală, în vigoare şi astăzi, referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise de ducere a războiului, prizonieri şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat.
Totodată, prin Convenţiile de la Haga din 1907 se realizau progrese importante în reglementarea mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor, fiind tratate pe larg procedurile de conciliere şi de anchetă şi înfiinţându-se Curtea Permanentă de Arbitraj care funcţionează şi astăzi.
În aceeaşi perioadă se semnalează şi apariţia primelor reglementări convenţionale pentru sancţionarea unor infracţiuni care afectau întreaga comunitate internaţională: „Convenţia privind protecţia cablurilor telefonice submarine” (1884), „Aranjamentul referitor la reprimarea publicaţiilor obscene” (1890) sau „Convenţia asupra opiumului” (1912).
Paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional se dezvoltă şi ştiinţa dreptului internaţional, o serie de tratate sau manuale bucurându-se de o circulaţie largă şi un deosebit prestigiu.Între acestea sunt de menţionat lucrările elaborate de : E.de Vattel- Dreptul popoarelor (1758), G.F.Martens- Studiul noului drept al Europei bazat pe tratate şi cutume (1789), în care se foloseşte pentru prima oară termenul de „drept internaţional „, F.Liszt- Dreptul internaţional în prezentare sistematică (1898), L.Oppenheim – Drept internaţional(2 volume, 1905-1912), P.Pradier – Fodere – Tratat de drept internaţional public european şi american (8 volume, 1882-1896).
Perioada de după primul război mondial cunoaşte un proces de reînnoire atât în planul principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state, cât şi în reglementarea concretă a unor probleme de drept internaţional.
Tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 au modificat în parte configuraţia politică a lumii, punând totodată noi baze principiale ale relaţiilor dintre state.Consacrarea principiului naţionalităţilor a dus la apariţia pe scena Europei a noi state independente (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia) ca şi la unirea Transilvaniei cu România, dar şi la apariţia primei organizaţii internaţionale cu vocaţie universală – Societatea Naţiunilor.
Scopul acesteia, prevăzut în actul de constituire – Pactul Societăţii Naţiunilor – era de a garanta menţinerea păcii internaţionale, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor asumate prin tratate şi de a îngrădi recurgerea la război ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale, creându-se astfel un sistem de securitate colectivă.
Existenţa Societăţii Naţiunilor, cu tot eşecul sistemului de securitate instituit, a constituit un cadru fertil pentru dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, care a permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţională, soluţionarea paşnică a diferendelor, colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate.
Între realizările importante ale Societăţii Naţiunilor şi ale perioadei de până la al doilea război mondial în direcţia dezvoltării dreptului internaţional pot fi menţionate:
-Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi respectarea dreptului internaţional, pe colaborarea tuturor statelor membre la soluţionarea problemelor relaţiilor dintre ele care afectează pacea lumii şi prevenirea conflictelor prin proceduralizarea recurgerii la forţa armată, care să facă posibilă angajarea mijloacelor paşnice de soluţionare;
-Înfiinţarea , în 1920, a Curţii Permanente de Justiţie înternaţională, prima instituţie judiciară cu caracter de permanenţă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre state şi a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societăţii Naţiunilor;
-Pactul Briand-Kellogg (Pactul de la Paris), încheiat în 1928, prin care statele părţi se obligau să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale.Pactul consacra astfel principiul neagresiunii.
La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în epocă drept un important mijloc pentru prezervarea păcii şi securităţii internaţionale şi un progres important în evoluţia dreptului internaţional privind relaţiile politice dintre state, prin punerea în afara legii a războiului.
-Convenţiile privind definirea agresiunii încheiate la Londra în 1933 între URSS şi alte 11 state, inclusiv România.
Întrucât prin Pactul Briand-Kellogg, deşi agresiunea armată era interzisă, nu se dădea şi o definiţie a agresiunii armate – concept foarte controversat din punct de vedere politic şi juridic – prin aceste convenţii se realiza o asemenea definiţie, ceea ce constituia, de asemenea, un progres important în evoluţia dreptului internaţional, cu consecinţe importante pentru procesul de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
-În perioada 1925-1932, la Societatea Naţiunilor a început să se discute problema limitării armamentelor, iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul european, cu rezultate parţiale sau puţin semnificative.Discutarea acestei probleme a constituit, însă, un început cu efecte ulterioare importante, în special după al doilea război mondial, când în cadrul O.N.U. problema dezarmării a devenit un obiectiv central al cumunităţii internaţionale, cu rezultate importante, mai ales în domenii colaterale ale dezarmării (neproliferarea armelor nucleare, limitări ale armamentelor şi ale efectivelor militare, interzicerea sau limitarea utilizării anumitor categorii de arme şi muniţii , etc.).
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial marile puteri învingătoare au pus în acuitate problema răspunderii pentru crimele internaţionale ( crimele contra păcii şi contra umanităţii şi crimele de război), prin „Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei”, semnat la Londra, la 8 august 1945, hotărându-se înfiinţarea unui tribunal internaţional însărcinat cu judecarea criminalilor de război ale căror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări, cunoscut ca Tribunalul de la Nűrenberg.În anul următor s-a constituit alt tribunal, pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio.
Cele două tribunale, în afara condamnării unor persoane, au realizat şi progrese importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţională a persoanelor pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile internaţionale referitoare la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor categorii de persoane. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de agresiune şi cel al răspunderii pentru pornirea şi ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei internaţionale care să facă efectivă respectarea dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente.
În perioada menţionată au fost încheiate noi şi importante instrumente juridice pentru combaterea criminalităţii internaţionale, în mare parte în vigoare şi astăzi. Dintre acestea sunt de menţionat:” Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii”(1921), urmată de o convenţie similară în 1993;”Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene”(1923);”Convenţia referitoare la sclavie”(1926); „Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă”(1929);”Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare”(1936);”Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului”(1937). În această perioadă au avut loc, însă, şi încălcări grave ale normelor dreptului internaţioanal, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale, cum ar fi agresiunile armate săvârşite de Italia în Etiopia şi de Japonia în Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea de către Germania a Poloniei, care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
