PREMISELE STRATEGIEI DE INTERNAŢIONALIZARE

Aceste premise (etapele, componentele) ale strategiei de internaţionalizare se referã la:
a) identificarea oportunitãţilor şi evaluarea riscurilor internaţionale;
b) diagnosticul resurselor firmei.
a) Identificarea oportunitãţilor şi evaluarea riscurilor internaţionale – permite stabilirea criteriilor de determinare a localizãrilor şi a activitãţilor internaţionale potenţiale şi instituirea unui sistem de supraveghere a mediului internaţional de afaceri.
Analiza pleacã de la evaluarea în termeni de oportunitate a localizãrilor şi a activitãţilor potenţiale pe baza unor largi informãri cu privire la mediul de afaceri. Se urmãreşte studierea caracteristicilor mediului de afaceri:
– analiza nevoilor şi a cererii solvabile (structura, potenţialul, capacitatea şi volumul pieţei);
– analiza concurenţei (natura concurenţei, firmele dominante pe piaţã, segmentul de piaţã deţinut);
– determinarea restricţiilor privind accesul pe piaţã.
În acelaşi timp, este nevoie sã se evalueze riscurile legate de internaţionalizare:
– riscurile politice – inclusiv cele determinate de modificãrile cadrului instituţional;
– riscurile economice – legate de accesul la factorii de producţie, la infrastructurã, la calitatea forţei de muncã şi a managerilor, instabilitatea economicã, etc;
– riscurile financiare – riscurile valutare, riscul de credibilitate, solvabilitatea firmei, fiscalitatea, etc.
Un sistem de supraveghere a mediului de afaceri care trebuie sã asocieze, într-o abordare sistemicã cu caracter permanent, urmãtoarele componente:
– sursele de informaţii interne şi externe;
– informaţii cantitative şi calitative;
– analiza statisticã şi dinamicã a mediului de afaceri;
– informaţiile de teren – se procurã din mediul concurenţial extern;
– informaţiile anterioare formulãrii strategiei;
– informaţiile ce se procurã pe parcursul procesului de aplicare a strategiei.
Un rol esenţial al acestui sistem de supraveghere a mediului de afaceri este de a oferi în permanenţã managerului informaţii cât mai complete (concrete), cât mai actualizate (“fierbinţi”), în baza cãrora sã se contureze deciziile strategice, tactice şi operative.
b) Diagnosticul resurselor firmei:
Diagnosticul este un demers complementar cu identificarea oportunitãţilor şi riscurilor. Diagnosticarea trebuie sã identifice atuurile şi slãbiciunile firmelor şi are ca scop evaluarea resurselor şi restricţiilor companiei, în perspectiva internaţionalizãrii. Aceastã analizã se mai numeşte şi SWOT (STRAINS WEAKNESSES OPPORTUNITIES THREATS).
Analiza SWOT urmãreşte identificarea posibilitãţilor de creştere prin internaţionalizare, luând în considerare cele 4 componente: puncte tari/puncte slabe, pe de o parte, şi oportunitãţi/pericole, pe de altã parte.
Analiza diagnostic se poate realiza, de regulã, distinctiv în cele 3 stadii de internaţionalizare:
1) diagnosticul internaţionalizãrii iniţiale – este destinat firmei cu o orientare spre exterior sau fãrã experienţã internaţionalã, ce încearcã sã intre pe piaţa externã sau sã-şi diversifice debuşeele sau susele de aprovizionare. Scopul analizei este evaluarea potenţialului de dezvoltare(ocazionalã sau durabilã) a afacerilor internaţionale în scopul adaptãrii ofertei, a metodelor şi tehnicilor de de operare în raport cu condiţiile specifice ale pieţei externe.
2) diagnosticul implantãrii – se aplicã firmelor care au în vedere implantarea durabilã pe una sau mai multe pieţe. Scopul analizei este punerea bazelor unei strategii de cooperare internaţionalã în perspeciva cuceririi de poziţii durabile în mai multe medii de afaceri diferite. Diagnosticul este de aceeaşi naturã cu acela din cazul internaţionalizãrii iniţiale, dar are alte dimensiuni şi alt grad de implicare.
– Principalele elemente analizate sunt:
– capacitatea firmei de a aprecia riscurile şi nevoile de resurse pe pieţele selectate şi în formele de internaţionalizare avute în vedere;
– capacitatea firmei mobiliza resursele necesare disponibile (tehnologice, financiare, umane, manageriale);
– capacitatea de a defini şi dezvolta o strategie internaţionalã în funcţie de cerinţele competitivitãţii globale şi de gradul de experienţã pe plan internaţional.
3) diagnosticul multinaţionalizãrii – îşi propune sã analizeze capacitatea firmei care e deja implantatã pe mai multe pieţe externe de a integra, într-un sistem global, diferitele sale forme de prezenţã în strãinãtate. În acest sens, se urmãreşte sã se identifice posibilitãţile de colaborare între firma mamã şi a celor deja implantate în exterior, punerea în evidenţã a domeniilor unde se pot obţine avantaje printr-o mai bunã coordonare şi evaluarea resurselor disponibile în vederea valorificãrilor superioare în noul context.
Pe baza diagnosticului, în cele 3 stadii, se iau deciziile privind:
– structura organizatoricã a firmei;
– sistemul informaţional şi de control;
– perfecţionarea şi dezvoltarea resurselor umane la nivel internaţional şi alte aspecte.