TIPOLOGIA STRATEGIILOR ECONOMICE ÎN AFACERILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Pornind de la factorii strategici analizaţi anteriot, strategiile firmelor de afaceri internaţionale se pot prezenta în douã mari grupe:
A. Strategii de piaţã;
B. Strategii concurenţiale.
A. Strategiile de piaţã – exprimã atitudinea adoptatã de cãtre firmã faţã de piaţã, în ansamblu, dar şi faţã de de dimensiunea pieţei, fizionomia sa. Strategiile se exprimã în mai multe variante:
a) strategia de extindere – se bazeazã pe capacitatea firmei de a se înscrie în tendinţe de creştere ale pieţei pri utilizarea mai multor resurse faţã de concurenţi, sporind astfel cote sa pe piaţã. De regulã, o astfel de strategie se materializeazã prin investiţiile pe care firma le realizeazã.
b) strategia proliferãrii – presupune o concentrare a eforturilor firmei în domeniul unor servicii care oferã o poziţie dominantã în cadrul pieţei sau în unele segmente. Ea este utilizatã în condiţiile stabilirii unor obiective ce vizeazã cu prioritate creşterea profitabilitãţii. Este o strategie riscantã.
c) strategia diversificãrii activitãţii – urmãreşte sã elimine pericolele şi riscurile specifice strategiei specializate. Aplicarea ei necesitã angajarea unui volum ridicat de resurse. Ea se implementeazã în corelaţie cu intensificarea acţiunii de cercetare ştiinţificã.
d) strategia lichidãrii şi reprofilãrii activitãţii – este o opţiune radicalã impusã, de regulã, de modificãri profunde în fizionomia pieţei şi/sau în apariţia unor tehnologii înalte, performante ce fac imposibilã contracararea concurenţei. Reprofilarea poate fi de 2 feluri:
– reprofilarea parţialã – în cadrul aceluiaşi domeniu;
– reprofilarea totalã – în domenii diferite.
B. Strategiile concurenţiale – exprimã atitudinea firmei faţã de concurenţi şi concurenţã. Ea are mai multe variante:
a) strategia ofensivã – ea impune firmei un comportament deosebit de activ (agresiv chiar) care urmãreşte pãstrarea iniţiativei şi a prioritãţilor în domeniile în care acţioneazã. Este specificã firmelor puternice, cu potenţial ridicat şi cu un gred înalt de adaptabilitate la mediu.
b) strategia defensivã – este caracteristicã perioadelor de cãutãri, de tatonãri ale firmei, concretizatã în reorganizarea activitãţii, în modificarea politicii de piaţã, etc. Ea este specificã firmelor româneşti în tranziţie.
c) strategia de diferenţiere – constã în oferirea unui produs nou şi care sã se deosebeascã cât mai mult cu putinţã de primul produs sau de produsele concurenţilor.
d) strategia de toleranţã – indicatã de câte ori mediul concurenţial atestã cã alegerea unor variante strategice va avea drept urmare mãsuri, replici şi acţiuni previzibile din partea concurenţilor, ce nu vor putea fi contracarate, tolerate. Aceastã strategie are la bazã unele înţelegeri între concurenţi, prin care aceştia îşi delimiteazã reciproc domeniul de activitate, pieţele pe care acţioneazã, etc.
e) strategia calitãţii înalte (strategia “mercedes”) – se bazeazã pe oferirea unui produs care sã fie cel mai bun în comparaţie cu produsele concurenţei, în triada comercialã preţ – calitate – utilitate.
f) Strategia preţurilor joase (strategia japonezã) – se bazeazã pe costuri şi pe preţuri joase