How to Stop Missing Deadlines? Please Follow our Telegram channel https://t.me/PlopAndreiCom ( @plopandreicom)
APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.
Aplicarea principiului contradictorialităţii în faza judiciară a procesului penal creează condiţii favorabile pentru stabilirea adevărului în cauza penală şi emiterea unei hotărâri judecătoreşti juste şi echitabile. Având în vedere valorile umane supreme care sunt implicate în procesul penal, societatea trebuie să pledeze pentru respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal în special la faza judiciară. Dealtfel, dacă persoana inculpată nu va atrage atenţia instanţei asupra neregulilor ce s-au produs, ea riscă să nu mai aibă posibilitatea aceasta ulterior.
            Despre importanţa contradictorialităţii la faza judecării cauzei s-a conştientizat şi în perioada sovietică, despre care am expus mai sus, că nu era tocmai dispusă să respecte drepturile fundamentale ale omului. Astfel, art.215 din CPP al RSSM declara expres că: „Acuzatorul, inculpatul, apărătorul, precum şi partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor se bucură de drepturi egale în faţa judecăţii în ce priveşte administrarea probelor, participarea la examinarea acestora şi formularea cererilor.
            Deşi noul Cod de Procedură Penală numeşte art.314: „Nemijlocirea, verbalitatea şi contradictorialitatea judecării cauzei”. În conţinutul acestui articol se descriu cerinţele de nemijlocire a examinării cauzei (alin.(1) art. 314 CPP). Referitor la contradictorialitate nu se expune aproape nimic, cu excepţia alin.(2) al aceluiaşi articol, care stipulează că instanţa de judecată, la judecarea cauzei, creează părţii acuzării şi părţii apărării condiţiile necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei. Această prevedere legală, în opinia noastră, este o cerinţă mai mult tehnică şi nu una care se referă nemijlocit la contradictorialitate. Ceea ce ar însemna că, ea va ajuta indirect la realizarea contradictorialităţii la faza judecării cauzei.
            O altă observaţie se referă la faptul că art.315 din CPP al RM se referă la egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei. Considerăm că ar fi mult mai oportun ca anume aici să fie inserată şi norma care se referă la contradictorialitate în faza judecării cauzei.
            Propunem să fie modificate art.art.314 şi 315 ale Codului de Procedură Penală în felul următor:
            1. Art.314 CPP să fie întitulat “Nemijlocirea şi verbalitatea judecării cauzei”.
            2. Art.315 CPP  să fie întitulat: „Contradictorialitatea şi egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei”. La fel alin.(2) al art.314 CPP să fie inserat ca alin.(2) al art.315 CPP.
            După cum am menţionat, respectarea contradictorialităţii la etapa judiciară, creează condiţii favorabile pentru stabilirea adevărului în cauza penală. La această afirmaţie şi la argumentarea sa ne vom referi în cele ce urmează.
            Problema stabilirii adevărului în cauza penală implică examinarea mai multor categorii juridice conexe:
            1. Problema adevărului;
            2. Criteriile de stabilire a adevărului;
            3. Intima convingere;
            4. Interpretarea dubiilor apărute în examinarea cauzei;
            5. Rolul instanţei de judecată la stabilirea adevărului.
            După opinia unor autori, categoria a cincea le include în sfera sa pe toate celelalte [40, pag.72].
            Problema adevărului este una dintre cele mai vechi probleme ale gnoseologiei. Cu toate acestea, filozofia nici până astăzi nu a elaborat o concepţie unică a categoriei de „adevăr”. De cele mai multe ori adevărul filozofic este diferit în „corespunderea a cunoştinţelor cu realitatea” [62, pag.45].
            Să nu pară că aceste informaţii sunt străine dreptului procesual penal, problema adevărului are strânse legături cu procesul penal.
            Legislaţia procesual penală din perioada sovietică conţinea multe referiri la termenul „adevăr”, însă nu-l definea. În această perioadă, mulţi autori considerau că adevărul stabilit în instanţa de judecată era un adevăr obiectiv. Cu atât mai mult că exista cerinţa categorică ca în orice cauză penală să fie stabilit adevărul obiectiv. Aceste imperative ale timpului au fost combătute încă atunci prin rezultatele practicii, dar se prefera a ascunde asemenea concluzii, decât să se caute unele soluţii adevărate.
            Noi nu negăm posibilitatea descoperirii adevărului obiectiv în cadrul procesului penal, însă a obliga organele de drept să descopere adevărul obiectiv este un nonsens, deoarece deseori adevărul obiectiv nu va putea fi dovedit din cauze independente de voinţa organelor respective. Spre exemplu, infractorul  a distrus absolut toate probele existente în cauză şi astfel este imposibil de a stabili adevărul.
            Organele de resort trebuie să fie obligate să acţioneze în scopul stabilirii adevărului. Adică, atingerea scopului ca atare nu trebuie să fie impusă ca o obligaţie organelor competente. Cerinţa de stabilire a adevărului se impune ca cerinţă a procesului şi nu ca cerinţă finală.
            Criteriile de stabilire a adevărului sunt subiective. De regulă, faptele cercetate în cadrul procesului penal, sunt determinate ca adevărate sau false prin intermediul probaţiunii. Să nu uităm că aceleaşi acţiuni şi aceleaşi fapte vor fi apreciate de către diferiţi subiecţi diferit. Anume în aceasta şi constă intima convingere.
            În practică aceste raţionamente se aplică în modul următor: organul de urmărire penală examinează circumstanţele cauzei şi îşi formează anumite concluzii în legătură cu cauza. Anume poziţia sa şi-o va expune argumentat în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată. Acelaşi lucru îl va face şi apărătorul.
            Dar să nu uităm că instanţa de judecată este independentă de orice concluzie a acestora. Ea va face cunoştinţă cu materialele cauzei şi va emite o hotărâre după propria sa intima convingere. Anume acesta este mecanismul intern de realizare a contradictorialităţii în procesul penal.
            Mecanismul prezentat este unul foarte simplist, dar omniprezent, în caz că instanţa într-adevăr are rol diriguitor, iar principiul contradictorialităţii se respectă.
            Ne pare interesantă opinia conform căreia scopul procesului penal este de a stabili adevărul procesual (mai ales când justiţia penală se efectuează de curţile cu juraţi). Adevărul procesual este suprapunerea adevărului obiectiv cu cel care este dedus din însăşi procesul penal în urma cercetării circumstanţelor faptei. Aceasta ar contribui la excluderea cazurilor de falsificare a probelor, de denunţuri minciunoase şi autocalomnieri [94, pag.19].
            În acest context se mai impune o întrebare: în ce mod instanţa de judecată poate fi impusă să stabilească adevărul în cadrul examinării cauzei [94, pag.20]. Răspunsul vine de la sine: Instanţa este obligată să emită hotărârea judecătorească care trebuie să fie: legală, întemeiată şi motivată (art.384 CPP al R.M.).
            Judecătorul, apreciind circumstanţele cauzei, nu trebuie să se refere la verosimilitatea sau neverosimilitatea lor. El trebuie să aprecieze veridicitatea acestora reieşind din probele anexate. Nici o hotărâre judecătorească în cauze penale (şi civile bineînţeles) nu se poate baza pe presupuneri. Orice dubii se interpretează în favoarea celui învinuit (art.8 CPP al RM).
            De vreme ce am stabilit condiţiile şi cerinţele faţă de adevărul stabilit în instanţa de judecată, în cele ce urmează ne vom referi la poziţia (rolul) instanţei în cadrul procesului. De fapt, rolul instanţei în cadrul procesului ajută la determinarea naturii contradictorialităţii acelui proces.
            Opinii referitor la poziţia instanţei în cadrul unui proces contradictorial există dintre cele mai diverse.
            Unii autorii care susţin prevederile sovietice consideră că rolul instanţei de judecată la probaţiune este minim, sau chiar nu există [38, pag.58].
            Alţii menţionează că rolul instanţei de judecată în proces este pur formal şi se rezumă la audierea poziţiei părţilor [100, pag.66].
            Pe când autorii postsovietici insistă asupra rolului activ al instanţei (adică, aceasta din urmă, trebuie să culeagă şi să prezinte probe) chiar şi în procesul contradictorial. Această opinie este argumentată prin aceea că pasivitatea instanţei înrăutăţeşte şi mai mult situaţia inculpatului, care are o egalitate doar formală cu acuzarea. Acest ultim argument nu este alogic pentru situaţia real-existentă dar este unul extremal.
            Literatura rusă de specialitate consideră că garantul realizării contradictorialităţii în procesul penal este rolul activ al instanţei. Aceasta reiese şi din legislaţia lor procesuală penală [56, pag.72].
            În doctrină în contextul analizării acestei probleme se menţionează despre:
1. Contradictorialitatea de tip continental. În cadrul acesteia instanţa are rol activ. Se practică în Germania, Franţa, Federaţia Rusă [54, pag.47];
2. Contradictorialitatea de tip anglo-saxon. În cadrul acesteia instanţa joacă rolul unui „arbitru imparţial”. Instanţa este pusă să observe dacă sunt respectate regulile de joc şi să decidă a cui este victoria [38, pag.61].
            Rolul instanţei de judecată consacrat de legislaţia noastră este unul pasiv, apropiat de al doilea model expus mai sus.
            Argumentăm această afirmaţie prin prevederile legale şi anume:
            1. Art.24 CPP al R.M. prevede în alin.(2) că “instanţa judecătorească… nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă alte interese decât interesele legii”. Astfel, instanţa este nepărtinitoare. Dacă instanţa ar avea atribuţia activă de a culege probe, atunci ea neapărat se va manifesta în favoarea acuzării sau apărării, deoarece probele pot fi în acuzare sau apărare – „tertio non datur”.
            2. Art.26 CPP al R.M. prevede că judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă. Aşadar, reiese că instanţa va reieşi din probele care sunt prezentate de către părţi. Stabilirea adevărului va depinde de abilitatea părţii acuzării şi apărării în administrarea probelor. Acelaşi lucru este confirmat şi de art.314(alin.1) CPP al R. Moldova.
            O singură problemă se impune aici – am menţionat deja că legea nu oferă posibilităţi egale reale de administrare a probelor. De aceea exagerarea pasivităţii instanţei poate duce la încălcarea altor valori juridice cum este dreptul la apărare, spre exemplu.
            3. Pasivitatea instanţei în procesul penal al Republicii Moldova se manifestă şi prin aceea că judecarea cauzei în primă instanţă se efectua numai în privinţa persoanei puse sub învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu. Modificarea învinuirii se permite doar în sensul atenuării sale. Ca excepţie, învinuirea va fi modificată în sensul agravării sale doar în condiţiile legii (art.326 CPP al R.M.).
            Astfel, instanţa în nici un caz nu va putea depăşi limitele învinuirii formulate de acuzări. Această normă îi oferă inculpatului o anumită siguranţă, precum şi îi permite să-şi pregătească adecvat apărarea.
            Considerăm că prin cele expuse rolul pasiv al instanţei este demonstrat.
            Trebuie să ne referim în acest context şi la rolul diriguitor al instanţei la judecarea cauzei.
            Rolul diriguitor al instanţei se manifestă prin:
            1. Crearea de condiţii necesare părţilor pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei (art.314 CPP al R.M., alin.(2).
            2. Asigurarea legalităţii şi ordinii în şedinţa de judecată (art.art.7, 17, 317 CPP). Instanţa supraveghează respectarea procedurii. Instanţa poate lua măsuri faţă de persoanele care împiedică desfăşurarea normală a procesului penal.
            3. Instanţa este unica autoritate care este în stare (în virtutea legii, de sigur) să soluţioneze cauza penală (art.25 CPP).
            4. Instanţa poate contribui la obţinerea unor probe prin intermediul comisiilor rogatorii sau delegaţii judiciare. La fel instanţa poate înainta demersuri faţă de persoanele fizice şi juridice care deţin anumite probe spre a le prezenta. Aceste demersuri se efectuează de către instanţă la iniţiativa părţilor (art.157 CPP al RM).
            Chiar dacă la prima vedere s-ar părea că este vorba despre rolul activ al instanţei, spunem ferm că aceste activităţi au ca scop facilitarea desfăşurării procesului, adică instanţa execută activităţi organizatorice care corespund întru totul rolului său diriguitor.
            Acelaşi argument îl aducem ca perfect valabil şi pentru situaţia specificată de art.331 CPP.
            Concluzia care se impune la acest paragraf rezidă din rolul pasiv şi diriguitor al instanţei. Categoric suntem împotriva tendinţei de a pune pe umerii instanţei obligaţiile acuzării şi/sau apărării. Fiecare trebuie să îndeplinească conştiincios sarcinile. Numai astfel se va realiza contradictorialitatea în faza judiciară a procesului penal.

Popular Posts: Best Crypto Savings Accounts For Earning Interest

Plop Andrei: I was arrested in #Canada for the anti-communist revolution!

Plop Andrei: Moldova will be the next country attacked by the Russians!

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!